Lumi Explicative

One Point O (2004) martie 8, 2010

Distopia halucinantă pusă în scenă de Jeff Renfroe şi Marteinn Thorsson investighează jocurile subconştientului şi posibila dinamică a relaţiilor interumane într-un near-future controlat de reţele corporatiste.

Simon (Jeremy Sisto), un tânăr geniu într-ale calculatoarelor, locuieşte într-un edificiu deţinut de o misterioasă corporaţie. Vecinii de palier sunt oameni percepuţi de Simon ca fiind ciudaţi: unul este Derrick (Udo Kier), cercetător pensionat, Pygmalion al inteligenţei artificiale, creează un papagal electronic căruia vrea să-i insufle creativitate. Altul (Bruce Payne) este un pervers ce inventează un simulator de lumi virtuale, spre a-şi satisface toate fanteziile morbide. Urmărindu-l într-o noapte, Simon o întâlneşte pe Trish (Deborah Unger), cu care o aventură. Dragostea dintre ei va fi una tragică, imposibilă.

Dispariţia unor persoane care locuiesc în blocul respectiv îl determină să pornească o investigaţie pe cont propriu spre a afla cine este responsabil şi care sunt motivaţiile sale. Problemele şi frustrările personale nu încetează să-l încetinească în derularea operaţiunii, asta pe lângă câteva evenimente neobişnuite care îi minează progresiv încrederea în reuşita dezlegării misterului. Treptat, suntem introduşi într-o lume concentraţionară, cu rezonanţe din Kafka şi Sartre, dar şi din nuvelele fantastice ale lui Mircea Eliade. Simon primeşte regulat nişte pachete goale, care sunt strecurate în locuinţa sa când acesta este plecat la cumpărături sau ieşit în urmărirea unui vecin recalcitrant. Orice sisteme de protecţie sau de alarmă şi-ar monta, oricum ar încuia uşa de la apartament, pachetele continuă să apară, parcă impasibil plasate de o mână nevăzută. Paranoia lui Simon îl aruncă într-un abis al incertitudinii din care nu se va putea salva. Constată că fenomenele stranii se petrec în mintea sa, vede lucruri sau persoane pe holurile blocului care nu erau acolo, percepe defazat şi distorsionat secvenţe temporale pe care le mixează haotic în subconştient.

Boala sa ar fi provocată de un implant prin care corporaţia îl controlează, şi întreţinută de laptele pe care îl consumă din belşug, produs de aceeaşi corporaţie. Se pare că şi slujba sa îl marchează. Apartamentul lui e locuinţă de serviciu, iar misiunea sa de a sparge nişte coduri pentru corporaţie. Lucrurile se precipită. Unul din vecinii săi a inventat un joc virtual, un mecanism ce şterge barierele percepţiei individuale şi creează realităţi alternative. Invitat în apartamentul vecinului său, are ocazia să „vadă cu propriii ochi” cum funcţionează aparatul, dar ceva nu merge şi când de-abia reuşeşte să se smulgă din tenebrele simulatorului, îşi zăreşte vecinul zăcând într-o baltă de sânge. Speriat, Simon fuge, se ascunde în apartament. Obsesiile continuă să-l macine. Când oamenii corporaţiei îl presează să-şi termine treaba, apelează la ajutorul unui prieten, Howard (Lance Henriksen), un fel de cerşetor-depanator, ce pare că le ştie pe toate şi are mereu o vorbă bună pentru fiecare. E unicul om pe care Simon îl consideră normal, necontaminat de germenii isteriei, e omul în care are încredere deplină. Finalul schimbă perspectiva, nimeni nu-i ce pare a fi, Simon capătă mântuirea, dar cu ce preţ?

Interioarele filmului produc o rezonanţă perfectă cu dinamica şi cu tribulaţiile mentale ale acestui Hamlet postistoric. Apartamentele, holurile, liftul, subsolul, canalele de aerisire configurează un spaţiu labirintic, înecat în obscuritate. Tot filmul pare derularea unei nopţi nesfârşite. De obicei, Simon iese noaptea, numai pentru a-şi cumpăra lapte de la magazinul din apropiere sau pentru a-l urmări la club pe vecinul său. Puţinele scene în care apare lumina zilei sunt încărcate de o tensiune a inevitabilului, a iminenţei oarbe. Muzica completează atmosfera, exprimând tendinţa de plutire între veghe şi vis, într-un spaţiu incert, hipnotic.

Recomandăm filmul One Point O pentru că aduce viziunea unui viitor al apocalipsei personale, al traficului de conştiinţe, al cancerului informaţional. O lume în care continuitatea este dată de ştergerea indivizilor, de hedonism conjunctural, de ţipătul paroxistic al eliberărilor imposibile. O lume în care personajele ilustrează eterna faţetă a condiţiei umane, de cobai rătăcind în labirinturile unei realităţi prefabricate şi vândute la promoţie. O lume deloc străină, în care ne-am transformat în mini-corporaţii individuale, dar am încetat de mult timp să mai fim oameni. Precum Simon, rulându-şi la infinit programul propriilor neputinţe.