Lumi Explicative

The Noah (1975) şi The Book of Eli (2010) februarie 27, 2010

Dacă filmul din 1971, Omega Man, are în centru un om de ştiinţă (portretizat de Charlton Heston) care se luptă cu tenebrele unor minţi degradate spre a salva ce a mai rămas din omenirea lovită de epidemie, şi dacă personajul din Logan’s Run (1976), interpretat de Michael York, schimbă cursul istoriei pentru civilizaţia unui viitor sumbru, producţia lui Daniel Bourla din 1975, The Noah, se mulţumeşte să dezvăluie tribulaţiile unui soldat care a rămas singurul supravieţuitor al omenirii în urma unui conflict nuclear. Eşuat pe o insulă pustie, înconjurat de statuete ale conducătorilor asiatici, Noah (Robert Strauss) devine un substitut al lui Dumnezeu pentru acest Paradis atins de ploi acide zilnice. În solul minţii sale, Noah cultivă gânduri din cele mai diverse, face planuri de întoarcere în America, instituie un regim marţial pentru primii săi „oameni” (două proiecţii mentale cu care dialoghează, Friday (Geoffrey Holder) şi Friday-Anne (Sally Kirkland), pe care le va izgoni din Paradisul pustietăţii în momentul în care îi nesocotesc porunca de a nu face dragoste). Ulterior, găseşte foarte multe persoane filtrate prin amintiri şi pe care vrea să le ghideze, precum Moise îşi ghidase poporul spre tărâmul făgăduinţei. Noah arată două table ale legii, în versiune proprie (pe una din ele apare o singură poruncă: Să nu râvneşti la nevasta sau la fata aproapelui tău), încercând să oprească omenirea de la drumul său către pierzanie. Orice încercare eşuează, iar în mintea lui Noah răsună lozincile hitleriste şi ale fasciştilor italieni, îndemnurile francezilor la rezistenţă, luările de poziţie ale sovieticilor, discursurile lui Churchill sau ale lui Truman care explica necesitatea folosirii bombei atomice, ştirile nipone despre bombardamente, toate amestecate într-un haos de voci ale sângelui ce strigă către un cer al neantului. În corul de voci recunoaşte şi pe acelea ale camarazilor săi de arme, dar şi ale unor oameni cu care nu avusese de-a face, dar care îşi arătau faţă de el meschinăria şi lipsa de înţelegere a scopurilor sale nobile. Un flux al conştiinţei îl face pe Noah să-şi multiplice conştiinţa, să populeze insula pustie cu o mulţime de personaje care să-i ţină companie până la proiectata sa întoarcere. Ceea ce îl face pe Noah soldatul să se teamă este spectrul singurătăţii populate cu himere. Pe umerii săi, Noah poartă repetabila povară a unui Mesia fără misiune, încarcerat în imposibilitatea fiinţei de a se destăinui, de a funcţiona alteritar. Odată cu valurile ce se izbesc necontenit de stânci, Noah îşi simte fiinţa disipată în abisul uitării. Crucea lui Noah este implozia în uitare, jucarea fără sens a rolului de om şi a celui de Dumnezeu, în măsura în care Dumnezeu pare absent din inima lucrurilor, pierdut în cataclismul nuclear dimpreună cu o omenire sălbăticită ce avea simţul şi cultura autodistrugerii adânc înrădăcinate în conştiinţa speciei.

Cu totul altfel se prezintă lucrurile în The Book of Eli. Înscrisă, precum The Noah, într-o destul de lungă serie de filme construite pe ideea supravieţuirii rasei umane în urma unui conflict apocaliptic, recenta producţie semnată Albert şi Allen Hughes nu iese din tiparele generos exploatabile ale acestei teme, dar propune indubitabil nivele superioare de interpretare. În vreme ce majoritatea filmelor care tratează ideea post-apocalipsei rămân cantonate în sfera unor conflicte relativ minore, vizând satisfacerea gustului primar pentru violenţă şi joc dus dincolo de limite ale publicului, The Book of Eli surprinde aspecte familiare, dar totuşi nebănuite ale problematicii. Tribulaţiile religioase şi politice nu se manifestă de la început. Filmul debutează în cheie expresionist suprarealistă, promiţând o combinaţie de action / horror movie cu accente de thriller psihologic. Un peisaj sumbru, înecat în culorile morţii (un verde întunecat, un cenuşiu prăfuit şi un roşiatic crepuscular) ascunde rămăşiţele unei umanităţi decăzute, care se complace în violenţă, trivialitate, mizerie fizică şi spirituală. Un supravieţuitor neobişnuit, Eli (Denzel Washington) îşi urmează calea destinului, traversând deşertul către valea plângerii şi a mântuirii. Vânător experimentat, el poartă cu sine o sămânţă a regenerării spirituale, o carte care a tulburat apele timpului dinainte şi după potopul nuclear. Cum spunea Novalis, „Încă n-a fost inventată arta de a scrie cărţi. Dar este pe punctul de a fi. Fragmente de felul acestora sunt însămânţări literare. Vor fi printre ele, fireşte, şi boabe seci – totuşi, dacă măcar unele ar încolţi!” Ei bine, această carte închide frânturi de memorie, de trecut catastrofic şi de viitor ostil ale omenirii. Închide posibilităţi, căi, speranţe. Iar Eli este soldatul care trebuie să o protejeze împotriva celor care vor să-i denatureze mesajul şi să o transforme în instrument politic, în armă de manipulat conştiinţe. Adversarul său, Carnegie (Gary Oldman) caută Biblia pentru a-şi asigura viitorul, pentru a domina masele rătăcite. Eli va reuşi însă, cu ajutorul fiicei vitrege a lui Carnegie, Solara (Mila Kunis), să ajungă la ocean şi la muzeul imaginar al reconstrucţiei spirituale a omului, patronat de Lombardi (Malcolm McDowell). Aici se reinventase tiparul, şi civilizaţia cărţii reînviase. Drumul în întuneric este calea, este modul tutelar de a îndeplini o misiune sacră. Eli o face, cu preţul vieţii. Filmul adaugă Bibliei o carte apocrifă, Cartea lui Eli. Scenele din film par complementare celor biblice în toate dimensiunile: personaje, luptă, manifestarea credinţei, drum, peisaj, acţiune. O istorie imaginară a salvării celorlalte istorii. Când Eli îi dictează lui Lombardi primele versete din Geneza, citim printre rânduri forţele degajate pentru formatarea vidului, rănile din ce în ce mai mari ale timpului sortit să măsoare destrămarea omului. Fiecare verset e o lume în sine, esenţializată formal, dar cu un conţinut infinit. Ele au continuitate prin dimensiunea memoriei, prin anticipare sau proiectare a conştiinţei în toate spaţiile posibile de existenţă. Pulsaţia vieţii este cea dintâi binecuvântare a omului, cel dintâi botez, al respiraţiei, al ritmului inimii, al conexiunilor creierului. Apoi, osmoza, convergenţa, sinergia în activitate. Apoi, modurile de raportare la Creator şi la ordinea cosmică şi antropologică. Într-un univers al rezonanţei, ultimul botez e cel al morţii care nu decupează, ci împlineşte orizontul temporal al individului. Solara, continuatoarea lui Eli, va lua pe umeri misiunea de a propovădui învăţătura Bibliei după trecerea în eternitate a lui Eli. Continuitatea se păstrează.

Un laitmotiv în cele două filme este oceanul. În The Noah, valurile izbesc cu furie stâncile pe ţărmul unde eşuase ultimul supravieţuitor al rasei umane. Oceanul e agitat în urma cataclismului nuclear, şi aminteşte de potopul biblic. În The Book of Eli, oceanul e calm, însorit. Nimic din agitaţia post-apocaliptică. Pare că nimic nu a schimbat cursul naturii. Imaginea oceanului în cele două filme desfăşoară nucleic tonul: pesimist în primul, optimist în cel de-al doilea. Cu Noah, care închipuie o lume de himere, moare antroposul. Chiar dacă eroul supravieţuieşte, el nu mai e în stare să reînvie decât mental lumea în care s-a zămislit. Iar lumea închipuită de el o prelungeşte pe cea de dinainte de cataclismul nuclear: o lume haotică, guvernată de puteri discreţionare şi de meschinăriile indivizilor, incapabili să acceadă la o ordine superioară moral şi intelectual. Eli moare, dar cu el se naşte o lume, prin Solara. Ea va continua drumul început de erou, luminând comunitatea din care provine cu speranţa reconstruirii spirituale a umanităţii. Început sumbru, The Book of Eli se termină învăluit în lumină. The Noah începe neutru, în pofida avertismentului din moto. Însă, finalul închide personajul în mormântul neputinţei şi al renunţării. Infernul războiului şi-a pus definitiv amprenta asupra psihologiei distorsionate a personajului, un fel de Hamlet postmodern purtându-şi crucea singurătăţii. La nivelul expresiei, ambele filme utilizează trucuri cinematografice cuminţi, dar puse în slujba unor scopuri superioare.