Lumi Explicative

The Man from Earth (2007) februarie 9, 2010

Filmul lui Richard Schenkman ridică o serie de întrebări ce întreţes destinul omenirii în orizont antropologic, filosofic, religios, mistic, istoric, biologic, geografic. Întreaga devenire a omului în aproximativ 87 de minute de film. Fără imagini spectaculoase, fără sunete preistorice, fără vuietul sângelui în treptele devenirii umane. Doar o cabană liniştită în preajma amurgului. Acţiunea filmului se desfăşoară în timp real, decupând un crâmpei din viaţa profesorului John Oldman (David Lee Smith). Acesta îşi strânge lucrurile în camionetă, urmând să plece, să meargă mai departe prin hăţişurile existenţei. Să meargă mai departe – sintagma trebuie interpretată ad litteram: dezvăluirile pe care Oldman le va face colegilor de breaslă, invitaţi la un fel de petrecere de adio, sunt de-a dreptul şocante. „Tânărul” profesor nu este deloc ceea ce pare, este un supravieţuitor al tuturor erelor omenirii. Este un exemplar al omului cavernelor, care a trecut prin toată istoria de până acum (peste zece de mii de ani) scursă de la apariţia omului. Dar este mai mult decât atât: este Budha, este Iisus Christos… Este un însoţitor al lui Cristofor Columb în odiseea Lumii Noi. Este profesorul unui coleg mai vârstnic (!), care, la aflarea veştii, face un infarct şi moare în braţele mentorului său…

Colegii îl incită la răspunsuri, îl determină să plonjeze tot mai adânc în trecutul său şi să dea la iveală numeroase amintiri antropologice. Oldman, nume predestinat, îi învăluie treptat cu magia povestirilor sale, făcându-i să se îndoiască, să vrea să audă mai mult fascinaţi de aventurile aproape supranaturale ale lui Oldman, să dezbată cazul din perspectiva profesorului de biologie, a celui de istorie, de religie, de fizică, de psihologie. Povestea pluteşte în ambiguitate, nu ştii dacă John vorbeşte serios sau dacă face o glumă proastă cu ocazia despărţirii de prietenii săi. Finalul filmului înclină balanţa spre prima variantă. Însă, în subtext putem citi că important este adevărul personal al fiecăruia, revelaţiile şi opţiunile sale în raport cu firul poveştii, cu ordinea cosmică în care se integrează şi cu propriile incertitudini şi căutări din care s-a zămislit ca fiinţă spirituală.

Curgerea acţiunii e firească, nimic ostentativ sau exuberant. Practic, filmul este construit din cuvinte, din întrebări fundamentale şi răspunsuri parţiale privind fiinţa umană. Reverberaţiile acestor cuvinte duc fiinţa spre centrul misterului. Simplitatea este, cred, anume căutată: o cabană izolată de munte, o seară relativ liniştită, un apus de soare fermecător. Tonul discuţiei e normal, fără afectări de circumstanţă. Cele câteva scene tari nu ies din obişnuit, ci potenţează tensiunea intelectuală şi emoţională creată în jurul problemei. Suspansul este dozat de personajul care îşi povesteşte trecutul, prin aceasta recreându-l progresiv. Faptul că ascultătorii sunt intrigaţi şi că aceştia speculează orice aspect al problemei din unghiul disciplinei lor sau din acela al măsurii conştiinţei de sine semnifică incitarea spectatorului însuşi la dezbatere. O secţiune transversală prin fibrele timpului este o rană deschisă în fiinţa omului ca posibilitate de a fi.

Biologul îşi pune problema din punct de vedere medical, bio-chimic şi al condiţiilor de mediu. Cum poate un om preistoric să supravieţuiască mii de ani, ţinând cont de limitările omului în ceea ce priveşte durata de viaţă, condiţiile vitrege de existenţă (glaciaţiuni etc.) sau transformările corpului prin contactul cu diferite medii? Schimbările morfologice şi fiziologice nu sunt singurele care afectează structura omului. Mai sunt schimbările lingvistice, cognitive în general. Principiile de existenţă. Însă, supravieţuitorul este un învăţat, un Matusalem al cunoaşterii. El încorporează în persoana sa marii învăţători ai omenirii: Budha, Iisus. Este o esenţă, un Arheu. Ca entitate spirituală, este nivelul suprem al complexului energetic om. Cea mai delicată este problema religiei. Cum se poate închipui că fiul lui Dumnezeu din Biblie este de fapt un om fără vârstă, care nu a murit niciodată, un fiu al Pământului neverosimil pentru semenii săi? Spulberarea unor mituri prin făurirea altui mit. Problema religiei merită o atenţie specială, dar aceste rânduri se limitează la ceea ce reiese din film. Obsesia nemuririi a sedus omenirea încă din leagănul primelor civilizaţii. Întrebat ce crede despre moarte, John răspunde simplu: „Mă tem de moarte, ca orice om”. Homo sum et humanum nihil a me alienum puto (Om sunt, şi nimic din ceea ce e omenesc nu-mi este străin), parafrazându-l pe Terentius. Atâtea avataruri într-un singur corp, atâtea spirite neliniştite într-o convergenţă de semnificaţii. Timpul ca formă a tuturor lucrurilor, ca umbră a mişcării.

Supravieţuirea lui Adam naşte dileme, agită spirite, răstoarnă valori, recreează un trecut catastrofic al omenirii, spulberă mituri şi stereotipuri culturale, remodelează conştiinţe. La început privit cu suspiciune, ca pe o ciudăţenie a naturii (umane), apoi cu o curiozitate crescândă, cu simpatie pe alocuri, John reuşeşte să schimbe optica prietenilor săi în privinţa aspectelor fundamentale ale existenţei umane. Reacţia lor pe măsură ce povestea capătă un contur este a omului care vrea să reducă la un numitor comun ceea ce nu înţelege. Pentru a asimila, pentru a procesa informaţia, omul perverteşte, adesea, „materia primă”, sursa acestei informaţii sau obiectul ei. Omul nu are acces decât fragmentar şi distorsionat la secţiunea de existenţă pe care o denumeşte în mod convenţional realitate. Faptul că un om a depăşit această barieră prin simpla lui existenţă şi devenire, iar acum o conştientizează la anumiţi parametri de înţelegere, dinamitează orice prejudecată a celorlalţi referitoare la raportul adevăr-falsitate.

În măsura în care se bazează pe o reconstituire fictivă, filmul este creaţie veritabilă. Atmosfera degajă o melancolie potolită, expresivă pentru sfârşitul unei etape. Finalul relativ deschis al filmului nu izbăveşte spectatorul de neliniştile metafizice, dar i le stilizează într-un orizont normal al înţelegerii, ca pe ceva omeneşte calitativ posibil. Limita suportabilităţii adevărului, riscurile asumării depline a cunoaşterii, conceperea spaţiului şi a timpului drept atribute imanente fiinţei fac din om un mereu răzvrătit „captiv în paranteza dintre două veşnicii”.