Lumi Explicative

Ostrov (2006) şi Gomorra(2009) februarie 3, 2010

Cele două filme reprezintă cei doi fraţi contrari şi contrariaţi ai realităţii; reprezintă cele două pilule cu efecte scontate ca opuse care trebuie servite în acelaşi timp pentru înţelegere complexă.

Desigur toată lumea vede în Ostrov o reprezentare a binelui, iar în Gomorra o ipostaziere a răului, dar ce mi se pare mie important e că în Ostrov pentru a deveni bun trebuie să te fereşti de oameni. De aici se naşte o complementaritate ascunsă cu Gomorra, film ce redă relaţionări umane, interese de grup, invidie şi confruntări, banii ca liant al societăţii, modele promovate de mass-media. Ca să-l descoperi pe Dumnezeu, pentru a fi în inima lui, trebuie să te desprinzi de oameni; chiar şi simpla raportare născută în structura bisericească e o poartă spre condescendenţă, mândrie, putere a sancţionării, invidie. Lumea primară din Ostrov este cea a părintelui Anatoli, o insulă, un spaţiu izolator, liniştit, în care se poate manifesta netulburat tulburarea sufletească, un spaţiu în care fiecare îşi poate exorciza demonii familiari. Societatea din Gomorra tolerează alteritatea, se hrăneşte cu ea, creând o caracatiţă socială, în parte camuflată în mâlurile economiei negre, în parte spălată de apele economiei legale. În acest mediu zbaterile individuale nu mai au relevanţă în sine, mişcările individuale fiind dictate de mişcările caracatiţei pentru cei ce s-au lăsat captaţi de acest demon.

Recomand vizionarea succesivă a celor două filme. Izolate îţi vor da o senzaţie distorsionată, de prea mult bine, respectiv de prea mult rău; corelate vor dezvălui frânturi din realitatea pe care oamenii au ales-o ca scenă pentru rolul din viaţă. Nu doar conţinutul le uneşte, ci şi acelaşi ritm uşor lent, monoton al vieţii de zi cu zi. Ce este spectaculos în ele? Captarea genială a firii umane obişnuite. Firea umană obişnuită e leneşă, dar poate fi scoasă din lene prin lăcomie, indiferent de subiectul lăcomiei. Lenea este atât de înrădăcinată încât duce la o necontenită nevoie de comoditate, iar forma supremă de comoditate constă în renunţarea la liberul arbitru. Cei care renunţă la propria posibilitate de a-şi concepe personalitatea, existenţa, recurg uşor la modele. Dacă tinerii din Italia aflaţi la îndemâna structurilor mafiote îşi pot alege exemple locale sau din producţii mediatizate, precum The Godfather, şi preoţii cuvincioşi retraşi în zone izolate ale Rusiei se simt speriaţi şi dezorientaţi fără un model de urmat în mod strict.

Regia e genială mai ales în cazul filmului Ostrov. Astfel, regizorul Pavel Lungin are răbdarea şi ştiinţa unui pictor major pentru fiecare cadru. Regizorul filmului Gomorra, Matteo Garrone, pune accent mai mult pe scenele violente, dar este şocant de creativ în cadrele care redau indolenţa noncombatanţilor faţă de atrocităţile zilnice. Muzica este de o calitate extraordinară în ambele producţii. Dacă în filmul rusesc ea captează ceva din substanţa sufletului părintelui Anatoli, interpretat de Pyotr Mamonov, în filmul italian ritmul tensiunii agresivităţii este surprins de Massive Attack. Actorii necunoscuţi domină ambele producţii cinematografice printr-o simplitate firească, prin implicare şi mult, mult talent.

Ceea ce le diferenţiază e faptul că Ostrov este o capodoperă incredibilă. Ce să facem, estetica sacrului e întotdeaua superioară faţă de celelate estetici.