Lumi Explicative

The Men Who Stare at Goats (2009) ianuarie 29, 2010

Nu aveam de gând să scriu despre acest film, dar am citit o mulţime de comentarii aiuristic-negativiste cu privire la această producţie. Adevărul e că trailer-ul filmului poate induce în eroare. Victimele sunt cei care după scurta prezentare şi-au închipuit că filmul e o comedie grosolană pe gustul lor şi că toate glumele de hopa Mitică vor fi înşirate pe un fir logic pe care să-l spună a doua zi la şcoală sau la serviciu. Nu îmi rămâne decât să găsesc ciudat faptul că amatorii de glume rudimentare, forţate, sunt dependenţi de iluzia logicii. Mai e ceva nostim: dacă mulţi sunt încântaţi de The Imaginarium of Doctor Parnassus fără să ştie de ce, acum mulţi sunt dezamăgiţi de The Men Who Stare at Goats, iarăşi fără să ştie de ce. E încă o dovadă că omul rămâne un mare amator în a lipi etichete pe borcane nedesfăcute. Ce să mai înţelegem ceea ce e dincolo de simţurile noastre, prin imaginaţie sau psihedelism, dacă filmele turnate pe bandă rulantă ne depăşesc?

Originea filmului e realitatea văzută prin ochii jurnalistului Jon Ronson, care, pornind de la cercetările lui John Sergeant, scrie cartea The Men Who Stare at Goats şi pune în paralel bazele unui documentar în 3 părţi difuzat în Marea Britanie: Crazy Rulers of the World (2004). Ţicniţii care conduc lumea, în nemărginita lor înţelepciune, suflă şi în iartul energetic să nu se frigă cu ruşii, irakienii sau teroriştii. Filmul se mulează perfect pe actualitatea românească, fiind uşor de conectat toată această strategie de implementare a paranormalului în lupta militară, politică şi economică, cu atacurile energetice pe care şi le trag marii actanţi pe câmpul de ciomăgeală al politicii româneşti.

Este ceva inedit şi provocator în nucleul acestui film. Mergând pe firul nebun al realităţii, filmul nu mai creează firul narativ obişnuit ce stă la baza comediilor standardizate. Secvenţele nu mai sunt forţat conectate între ele şi ţin sema de faptul că realitatea e discontinuă, ilogică, translogică, în afara determinismului, haotică, neînţeleasă, misterioasă, absurdă.

Punctul genial al filmului: modul de construcţie al personajelor. Nu mai contează ce fac în această lume nebună, ci cum sunt. Natura lor picarescă este atent alcătuită. Reformatorul New Age al armatei americane, Bill Django, este interpretat de Jeff Bridges într-un rol savuros care vine drept o continuare a celui din The Big Lebowsky. Jurnalistul Bob Wilton (Ewan McGregor) este naivul adus cu picioarele pe pământ doar de momentele de panică. Kevin Spacey în rolul lui Larry Hooper îşi poate valorifica acea privire de funcţionar corect ce maschează o fire meschină. Cezarul este însă George Clooney care dă viaţă talentului în paranormal Lyn Cassady. Personajul e atât de complex încât topeşte în natura lui bunătate, paranoia, misticism, spiritul tehnic, dans, siguranţa nebunului, manipulare, nevinovăţie… iar lista e departe de a fi încheiată. Ceea ce este comun tuturor personajelor e doza de nebunie, mergându-se pe ideea că există cel puţin un strop de nebunie în fiecare om. Jurnalistul pornit să descopere realitatea realizează că societatea e nebună, dar mai ales conducătorii ei sunt nebuni.

Concluzia mea? Filmul nu e pentru oricine.