jump to navigation

Experienta Dead Can Dance iunie 29, 2010

Posted by Bogdan HERŢEG in Muzică.
Tags: , , , ,
add a comment

M-am gândit la acest articol de mult timp şi, până la urmă, m-am hotărât să nu fac o analiză cu pretenţii exhaustive, ci să recreez o privire fugară asupra ceea ce înseamnă experienţa Dead Can Dance.

Construcţia Dead Can Dance are două piese centrale: Lisa Gerrard şi Brendan Perry. Cei doi creatori de geniu au conlucrat o perioadă la ceea ce s-ar putea considera una dintre marile încercări umane de a trece dincolo. Chiar şi atunci când concertau împreună creau mult timp separat. Apoi, în mod natural, au redevenit fiecare câte o insulă creatoare plutind pe oceanul posibilităţilor umane.

Sper că nu vi se pare prea patetice consideraţiile acestea, fiindcă în acest caz nu aţi da dovadă decât de un cinism fără substanţă, cinism manelist şi purulent, simbol al unei societăţi ce promovează la nesfârşit propriul nimic. Această ignoranţă a şi permis ca, în mod nedrept, Dead Can Dance să fie considerată o formaţie gothică.

Sunt şi unii care recunosc imediat frumuseţea melodiilor şi le utilizază ca un decor drăguţ, pentru emisiuni precum Top Gear sau pentru filme precum Heat (1995), Gladiator (2000), Ali (2001), The Mist (2007).

Dar nu e nimic drăguţ în ceea ce priveşte Dead Can Dance. Totul e esenţial, fatal, cum ar preciza Baudelaire. Multe creaţii ale lor topesc influenţe diverse în constructe unitare ce sondează stări esenţiale. Apoi, plasându-se în rolul de interpretare, artistul îşi finalizează opera călătorind în „centrul” ei cum spune Lisa Gerrard. Nu vorbim aici despre ceva drăguţ, frumos sau impozant, ci de o alchimie majoră, a suferinţiei ce se transformă în iluminare.

Mulţi nu ascultă Dead Can Dance tocmai datorită amprentelor dureroase ale armoniilor, fiind incapabili sau pur şi simplu nedoritori să facă pasul dincolo alături de aceşti mari creatori.

Dezgustul lui Paul Valéry pentru critică martie 16, 2010

Posted by Bogdan HERŢEG in Artă, Literatură.
Tags: , , ,
add a comment

Marsul neincetat al criticii (sursa> http://feathersproject.wordpress.com/)

Criticii iau în mâinile lor sigure operele pe care nu le pot crea şi le explică. Dar cum poţi să explici ceva ce nu poţi atinge? Cum poţi să te impui în esenţa unui lucru atât de exterior puterii tale de înţelegere? Cum poţi să îţi numeşti neputinţele ştiinţă? Aceste impertinenţe ale criticilor au fost greu suferit pentru Paul Valéry.

Din punctul de vedere al cunoaşterii opera este de multe ori o himeră. Pentru Valéry ea implică o indefinibilă senzaţie de univers. Această unitate dată de operă fascinează, iar spiritele cercetătoare încearcă să-i prindă regulile. Regulile descoperite sunt relaţionate între ele, iar această plasă de reguli devine bun al ştiinţei. În final, regulile vor fi instrumentele utilizate când opera devine subiectul, pacientul ştiinţei. Dar ştiinţa e departe de a fi perfectă şi presiunea ei sufocă pacientul pe care ar fi trebuit să-l îngrijească. Iată-te mort, îţi zic eu, iată-te mort, vindecat după toate regulile; căci toate exigenţele artei şi ale întâmplării fiind satisfăcute, gândirea îşi contemplă opera cu iubire. Dar tu eşti mort. Un fir de mătase prost pregătită a făcut din ştiinţă un asasin; acest nespus de mărunt detaliu a făcut să eşueze lucrarea lui Euscalp şi a Athenei (Paul Valéry, Eupalinos sau Arhitectul).

Alteori ştiinţa nu distruge, ci se arată doar neputincioasă. Neputinţa ştiinţei se naşte în încercarea de a fixa un obiect subtil şi efemer. Efemeritatea este dimensiunea în care trăiesc operele, căci ideile prin care sunt ele judecate sunt schimbătoare. O astfel de idee nestatornică prin care conceptul de operă este constant construit în critică este ideea de frumos. Estetica, ştiinţa care s-a clădit în jurul acestei idei, s-a confruntat cu mai multe probleme decât răspunsurile pe care le avea la îndemână: schimbarea preferinţelor la oameni, ştergerea atâtor opere care au fost ridicate în slăvi, creaţiile noi cu totul şi resurecţiile imposibil de prevăzut (idem).

Iar dacă ştiinţa distruge opera în încercarea de a surprinde regulile ce-i guvernează lumea sau pur şi simplu nu reuşeşte să-i surprindă natura, se naşte întrebarea de ce nu am lăsa opera să-şi spună părerea ei despre operă. De ce nu am căuta conceptul de operă construit de Valéry în chiar miezul operei lui? De ce nu îl mai citim pe Paul Valéry? Critica operelor ne-a îndepărtat de opere, oferindu-ne în schimb falsa senzaţie că le-am înţeles. Ne-o spune şi acest mare creator şi teoretician. Dar ce ştie el?

One Point O (2004) martie 8, 2010

Posted by Cristian PAȘCALĂU in Cinematografie.
Tags: , , , , , ,
add a comment

Distopia halucinantă pusă în scenă de Jeff Renfroe şi Marteinn Thorsson investighează jocurile subconştientului şi posibila dinamică a relaţiilor interumane într-un near-future controlat de reţele corporatiste.

Simon (Jeremy Sisto), un tânăr geniu într-ale calculatoarelor, locuieşte într-un edificiu deţinut de o misterioasă corporaţie. Vecinii de palier sunt oameni percepuţi de Simon ca fiind ciudaţi: unul este Derrick (Udo Kier), cercetător pensionat, Pygmalion al inteligenţei artificiale, creează un papagal electronic căruia vrea să-i insufle creativitate. Altul (Bruce Payne) este un pervers ce inventează un simulator de lumi virtuale, spre a-şi satisface toate fanteziile morbide. Urmărindu-l într-o noapte, Simon o întâlneşte pe Trish (Deborah Unger), cu care o aventură. Dragostea dintre ei va fi una tragică, imposibilă.

Dispariţia unor persoane care locuiesc în blocul respectiv îl determină să pornească o investigaţie pe cont propriu spre a afla cine este responsabil şi care sunt motivaţiile sale. Problemele şi frustrările personale nu încetează să-l încetinească în derularea operaţiunii, asta pe lângă câteva evenimente neobişnuite care îi minează progresiv încrederea în reuşita dezlegării misterului. Treptat, suntem introduşi într-o lume concentraţionară, cu rezonanţe din Kafka şi Sartre, dar şi din nuvelele fantastice ale lui Mircea Eliade. Simon primeşte regulat nişte pachete goale, care sunt strecurate în locuinţa sa când acesta este plecat la cumpărături sau ieşit în urmărirea unui vecin recalcitrant. Orice sisteme de protecţie sau de alarmă şi-ar monta, oricum ar încuia uşa de la apartament, pachetele continuă să apară, parcă impasibil plasate de o mână nevăzută. Paranoia lui Simon îl aruncă într-un abis al incertitudinii din care nu se va putea salva. Constată că fenomenele stranii se petrec în mintea sa, vede lucruri sau persoane pe holurile blocului care nu erau acolo, percepe defazat şi distorsionat secvenţe temporale pe care le mixează haotic în subconştient.

Boala sa ar fi provocată de un implant prin care corporaţia îl controlează, şi întreţinută de laptele pe care îl consumă din belşug, produs de aceeaşi corporaţie. Se pare că şi slujba sa îl marchează. Apartamentul lui e locuinţă de serviciu, iar misiunea sa de a sparge nişte coduri pentru corporaţie. Lucrurile se precipită. Unul din vecinii săi a inventat un joc virtual, un mecanism ce şterge barierele percepţiei individuale şi creează realităţi alternative. Invitat în apartamentul vecinului său, are ocazia să „vadă cu propriii ochi” cum funcţionează aparatul, dar ceva nu merge şi când de-abia reuşeşte să se smulgă din tenebrele simulatorului, îşi zăreşte vecinul zăcând într-o baltă de sânge. Speriat, Simon fuge, se ascunde în apartament. Obsesiile continuă să-l macine. Când oamenii corporaţiei îl presează să-şi termine treaba, apelează la ajutorul unui prieten, Howard (Lance Henriksen), un fel de cerşetor-depanator, ce pare că le ştie pe toate şi are mereu o vorbă bună pentru fiecare. E unicul om pe care Simon îl consideră normal, necontaminat de germenii isteriei, e omul în care are încredere deplină. Finalul schimbă perspectiva, nimeni nu-i ce pare a fi, Simon capătă mântuirea, dar cu ce preţ?

Interioarele filmului produc o rezonanţă perfectă cu dinamica şi cu tribulaţiile mentale ale acestui Hamlet postistoric. Apartamentele, holurile, liftul, subsolul, canalele de aerisire configurează un spaţiu labirintic, înecat în obscuritate. Tot filmul pare derularea unei nopţi nesfârşite. De obicei, Simon iese noaptea, numai pentru a-şi cumpăra lapte de la magazinul din apropiere sau pentru a-l urmări la club pe vecinul său. Puţinele scene în care apare lumina zilei sunt încărcate de o tensiune a inevitabilului, a iminenţei oarbe. Muzica completează atmosfera, exprimând tendinţa de plutire între veghe şi vis, într-un spaţiu incert, hipnotic.

Recomandăm filmul One Point O pentru că aduce viziunea unui viitor al apocalipsei personale, al traficului de conştiinţe, al cancerului informaţional. O lume în care continuitatea este dată de ştergerea indivizilor, de hedonism conjunctural, de ţipătul paroxistic al eliberărilor imposibile. O lume în care personajele ilustrează eterna faţetă a condiţiei umane, de cobai rătăcind în labirinturile unei realităţi prefabricate şi vândute la promoţie. O lume deloc străină, în care ne-am transformat în mini-corporaţii individuale, dar am încetat de mult timp să mai fim oameni. Precum Simon, rulându-şi la infinit programul propriilor neputinţe.

The Noah (1975) şi The Book of Eli (2010) februarie 27, 2010

Posted by Cristian PAȘCALĂU in Cinematografie.
Tags: , ,
1 comment so far

Dacă filmul din 1971, Omega Man, are în centru un om de ştiinţă (portretizat de Charlton Heston) care se luptă cu tenebrele unor minţi degradate spre a salva ce a mai rămas din omenirea lovită de epidemie, şi dacă personajul din Logan’s Run (1976), interpretat de Michael York, schimbă cursul istoriei pentru civilizaţia unui viitor sumbru, producţia lui Daniel Bourla din 1975, The Noah, se mulţumeşte să dezvăluie tribulaţiile unui soldat care a rămas singurul supravieţuitor al omenirii în urma unui conflict nuclear. Eşuat pe o insulă pustie, înconjurat de statuete ale conducătorilor asiatici, Noah (Robert Strauss) devine un substitut al lui Dumnezeu pentru acest Paradis atins de ploi acide zilnice. În solul minţii sale, Noah cultivă gânduri din cele mai diverse, face planuri de întoarcere în America, instituie un regim marţial pentru primii săi „oameni” (două proiecţii mentale cu care dialoghează, Friday (Geoffrey Holder) şi Friday-Anne (Sally Kirkland), pe care le va izgoni din Paradisul pustietăţii în momentul în care îi nesocotesc porunca de a nu face dragoste). Ulterior, găseşte foarte multe persoane filtrate prin amintiri şi pe care vrea să le ghideze, precum Moise îşi ghidase poporul spre tărâmul făgăduinţei. Noah arată două table ale legii, în versiune proprie (pe una din ele apare o singură poruncă: Să nu râvneşti la nevasta sau la fata aproapelui tău), încercând să oprească omenirea de la drumul său către pierzanie. Orice încercare eşuează, iar în mintea lui Noah răsună lozincile hitleriste şi ale fasciştilor italieni, îndemnurile francezilor la rezistenţă, luările de poziţie ale sovieticilor, discursurile lui Churchill sau ale lui Truman care explica necesitatea folosirii bombei atomice, ştirile nipone despre bombardamente, toate amestecate într-un haos de voci ale sângelui ce strigă către un cer al neantului. În corul de voci recunoaşte şi pe acelea ale camarazilor săi de arme, dar şi ale unor oameni cu care nu avusese de-a face, dar care îşi arătau faţă de el meschinăria şi lipsa de înţelegere a scopurilor sale nobile. Un flux al conştiinţei îl face pe Noah să-şi multiplice conştiinţa, să populeze insula pustie cu o mulţime de personaje care să-i ţină companie până la proiectata sa întoarcere. Ceea ce îl face pe Noah soldatul să se teamă este spectrul singurătăţii populate cu himere. Pe umerii săi, Noah poartă repetabila povară a unui Mesia fără misiune, încarcerat în imposibilitatea fiinţei de a se destăinui, de a funcţiona alteritar. Odată cu valurile ce se izbesc necontenit de stânci, Noah îşi simte fiinţa disipată în abisul uitării. Crucea lui Noah este implozia în uitare, jucarea fără sens a rolului de om şi a celui de Dumnezeu, în măsura în care Dumnezeu pare absent din inima lucrurilor, pierdut în cataclismul nuclear dimpreună cu o omenire sălbăticită ce avea simţul şi cultura autodistrugerii adânc înrădăcinate în conştiinţa speciei.

Cu totul altfel se prezintă lucrurile în The Book of Eli. Înscrisă, precum The Noah, într-o destul de lungă serie de filme construite pe ideea supravieţuirii rasei umane în urma unui conflict apocaliptic, recenta producţie semnată Albert şi Allen Hughes nu iese din tiparele generos exploatabile ale acestei teme, dar propune indubitabil nivele superioare de interpretare. În vreme ce majoritatea filmelor care tratează ideea post-apocalipsei rămân cantonate în sfera unor conflicte relativ minore, vizând satisfacerea gustului primar pentru violenţă şi joc dus dincolo de limite ale publicului, The Book of Eli surprinde aspecte familiare, dar totuşi nebănuite ale problematicii. Tribulaţiile religioase şi politice nu se manifestă de la început. Filmul debutează în cheie expresionist suprarealistă, promiţând o combinaţie de action / horror movie cu accente de thriller psihologic. Un peisaj sumbru, înecat în culorile morţii (un verde întunecat, un cenuşiu prăfuit şi un roşiatic crepuscular) ascunde rămăşiţele unei umanităţi decăzute, care se complace în violenţă, trivialitate, mizerie fizică şi spirituală. Un supravieţuitor neobişnuit, Eli (Denzel Washington) îşi urmează calea destinului, traversând deşertul către valea plângerii şi a mântuirii. Vânător experimentat, el poartă cu sine o sămânţă a regenerării spirituale, o carte care a tulburat apele timpului dinainte şi după potopul nuclear. Cum spunea Novalis, „Încă n-a fost inventată arta de a scrie cărţi. Dar este pe punctul de a fi. Fragmente de felul acestora sunt însămânţări literare. Vor fi printre ele, fireşte, şi boabe seci – totuşi, dacă măcar unele ar încolţi!” Ei bine, această carte închide frânturi de memorie, de trecut catastrofic şi de viitor ostil ale omenirii. Închide posibilităţi, căi, speranţe. Iar Eli este soldatul care trebuie să o protejeze împotriva celor care vor să-i denatureze mesajul şi să o transforme în instrument politic, în armă de manipulat conştiinţe. Adversarul său, Carnegie (Gary Oldman) caută Biblia pentru a-şi asigura viitorul, pentru a domina masele rătăcite. Eli va reuşi însă, cu ajutorul fiicei vitrege a lui Carnegie, Solara (Mila Kunis), să ajungă la ocean şi la muzeul imaginar al reconstrucţiei spirituale a omului, patronat de Lombardi (Malcolm McDowell). Aici se reinventase tiparul, şi civilizaţia cărţii reînviase. Drumul în întuneric este calea, este modul tutelar de a îndeplini o misiune sacră. Eli o face, cu preţul vieţii. Filmul adaugă Bibliei o carte apocrifă, Cartea lui Eli. Scenele din film par complementare celor biblice în toate dimensiunile: personaje, luptă, manifestarea credinţei, drum, peisaj, acţiune. O istorie imaginară a salvării celorlalte istorii. Când Eli îi dictează lui Lombardi primele versete din Geneza, citim printre rânduri forţele degajate pentru formatarea vidului, rănile din ce în ce mai mari ale timpului sortit să măsoare destrămarea omului. Fiecare verset e o lume în sine, esenţializată formal, dar cu un conţinut infinit. Ele au continuitate prin dimensiunea memoriei, prin anticipare sau proiectare a conştiinţei în toate spaţiile posibile de existenţă. Pulsaţia vieţii este cea dintâi binecuvântare a omului, cel dintâi botez, al respiraţiei, al ritmului inimii, al conexiunilor creierului. Apoi, osmoza, convergenţa, sinergia în activitate. Apoi, modurile de raportare la Creator şi la ordinea cosmică şi antropologică. Într-un univers al rezonanţei, ultimul botez e cel al morţii care nu decupează, ci împlineşte orizontul temporal al individului. Solara, continuatoarea lui Eli, va lua pe umeri misiunea de a propovădui învăţătura Bibliei după trecerea în eternitate a lui Eli. Continuitatea se păstrează.

Un laitmotiv în cele două filme este oceanul. În The Noah, valurile izbesc cu furie stâncile pe ţărmul unde eşuase ultimul supravieţuitor al rasei umane. Oceanul e agitat în urma cataclismului nuclear, şi aminteşte de potopul biblic. În The Book of Eli, oceanul e calm, însorit. Nimic din agitaţia post-apocaliptică. Pare că nimic nu a schimbat cursul naturii. Imaginea oceanului în cele două filme desfăşoară nucleic tonul: pesimist în primul, optimist în cel de-al doilea. Cu Noah, care închipuie o lume de himere, moare antroposul. Chiar dacă eroul supravieţuieşte, el nu mai e în stare să reînvie decât mental lumea în care s-a zămislit. Iar lumea închipuită de el o prelungeşte pe cea de dinainte de cataclismul nuclear: o lume haotică, guvernată de puteri discreţionare şi de meschinăriile indivizilor, incapabili să acceadă la o ordine superioară moral şi intelectual. Eli moare, dar cu el se naşte o lume, prin Solara. Ea va continua drumul început de erou, luminând comunitatea din care provine cu speranţa reconstruirii spirituale a umanităţii. Început sumbru, The Book of Eli se termină învăluit în lumină. The Noah începe neutru, în pofida avertismentului din moto. Însă, finalul închide personajul în mormântul neputinţei şi al renunţării. Infernul războiului şi-a pus definitiv amprenta asupra psihologiei distorsionate a personajului, un fel de Hamlet postmodern purtându-şi crucea singurătăţii. La nivelul expresiei, ambele filme utilizează trucuri cinematografice cuminţi, dar puse în slujba unor scopuri superioare.

The Trial (1993) februarie 16, 2010

Posted by Cristian PAȘCALĂU in Cinematografie.
Tags: , ,
add a comment

Ecranizarea lui David Hugh Jones rescrie imagistic destul de fidel romanul omonim al scriitorului austriac Franz Kafka.

Filmul debutează ex abrupto, păstrând tonul romanului. Dimineaţa scăldată într-o lumină stranie ne dezvăluie un Joseph K. interpretat magistral de Kyle MacLachlan, binecunoscut telespectatorilor români prin rolul principal din miniseria Twin Peaks, capodopera lui David Lynch. Parcă în aceeaşi notă, care i se potriveşte de minune, protagonistul desfăşoară filmic un destin tragic (este arestat la domiciliu de ziua sa de naştere), ambalat în tribulaţii interioare fără limite. Lupta între frică şi iubire, din Twin Peaks, care paralizează în final personajul, anulându-i personalitatea în urma contactului cu energiile malefice din Sălaşul Negru, lasă locul, pentru personajul din The Trial, unei lupte cu societatea. Această luptă se dovedeşte, însă, cu totul superficială. Joseph K. se află într-un război al nervilor, într-o teribilă criză de alteritate ultragiată.

Să existe, totuşi, o vină reală în raport cu care personajul, obnubilat, îşi presimte necesitatea condamnării? Unele indicii sugerează aluziv, vag indirect această vină identificabilă, în principiu, în conduita lui Joseph cu femeile (tinere). Aparent, Joseph K. se face vinovat de o oarecare lejeritate (să nu-i spun promiscuitate) în relaţiile sale cu femeile, ce nu intră, însă, automat sub incidenţa legilor statului, deci necondamnabilă în virtutea tribunalelor „obişnuite”. O serie de perspective reprobatorii îi deschid tânărului funcţionar de bancă drumul către pierzanie. Şi el se aruncă, orbeşte, în vâltoarea evenimentelor, nesesizând că se condamnă progresiv. E adevărat, tribunalul care îl judecă este unul „amoral”, dar poate că tocmai în asta rezidă cuvenitele proporţii ale absurdului kafkian. Tribunalul acesta este format din semenii care aruncă toţi cu piatra în aproapele lor.

La prima înfăţişare la Tribunal, tânărul K. are o ieşire violentă faţă de comportamentul indecent al lui Berthold (Andrew Tiernan), în mijlocul unei scene de amor cu femeia care îl întâmpinase la intrare, petrecută în timpul şedinţei Tribunalului! Când îşi aşteaptă, împreună cu Block, rândul să intre la avocatul Huld (Jason Robards), primeşte un reproş aparent de neînţeles din partea acestuia: „Buzele tale te condamnă”. Reacţia lui Joseph este pe măsura neînţelegerii situaţiei în care se află de fapt: „Buzele mele, dar cum ar putea buzele mele să-mi arate vinovăţia sau nevinovăţia?” Încadrate într-un context mai larg, cuvintele lui Block (Michael Kitchen) sunt profetice (şi fatidice) pentru Joseph: buzele îi dau o dublă condamnare, una care ţine de fiziologic (sărutul) şi alta care ţine de spiritual, discursul. Joseph K. îşi clamează mereu nevinovăţia, dar face dragoste cu soţia avocatului. Vizita sa la pictorul Titorelli (Alfred Molina) e revelatoare: fetişcanele îl condamnă şi ele, râd de opacitatea sa funciară. Tot traseul iniţiatic al lui Joseph K. e presărat cu oameni cheie ai Tribunalului, însă el nu ştie să-şi deschidă ochii nici măcar atunci când e deja prea târziu. În momentul în care i se destăinuieşte preotului, K. nu omite să acuze tribunalul că se lasă ghidat în deciziile sale de influenţa femeilor. Preotul (Anthony Hopkins) are o reacţie violentă de respingere: „Nu-ţi dai seama că singur te condamni?” Absurdul contextului ar fi acela că Joseph se face vinovat că e om, că nu poate să-şi reprime tendinţele fiziologice. Problema vinii nu este cu ceilalţi, problema este cu el. Când este înjunghiat, K. observă o prezenţă feminină undeva la o mansardă, în depărtare, iar imaginea cu care moare este aceea a închiderii implacabile a ferestrei, deci a tentaţiei. În ultimă instanţă, ipostaza de Casanova îl condamnă fără drept de apel.

Rândurile de faţă se doresc a fi o ipoteză de interpretare, dar care să nu excludă sâmburele de mister care germinează constelaţia ideatică a filmului. La o primă lectură, n-am observat în roman aceeaşi linie de conturare a vinei, dar citind din nou, am observat afinităţi în această direcţie, desigur mai complex sugerate. Filmul speculează astfel de indicii, deschizând căi de interpretare în cheie antropologică şi filosofică a destinului uman. Cartea, în schimb, mizează pe o complexitate a dinamicii lăuntrice, a înlănţuirii gândurilor personajului, a unui monolog interior care în film lipseşte. Dimpotrivă, în film sunt intens exhibate atitudinea şi comportamentul lui Joseph K. în raport cu membrii Tribunalului. Omul este pus în relaţie cu anumiţi stimuli care îi determină desfăşurarea sa în lume, reacţiile în sistemul social, sondarea metafizică a abisurilor personalităţii. Personajul se află mereu în vecinătatea vidului, vede oamenii ca o colecţie de măşti în spatele cărora se ghicesc cele mai odioase intenţii. K. îşi închipuie o reţea de conspiraţii la scară globală ce acţionează împotriva unor funcţionari ca el, oameni „nevinovaţi” şi loiali, devotaţi statului şi muncii.

Procesul lui K. este, însă, un proces de conştiinţă, cu toate consecinţele şi implicaţiile ce pot rezulta. Iar în acest proces, omul este propriul lui călău. Primul cap de acuzare este fuga de răspundere în faţa semenilor, laşitatea de a nu-ţi recunoaşte defectele, sau incapacitatea de a le sesiza dinamica. Însă, oamenii sunt oglinzi ciudate, în care se reflectă aceleaşi vicii, aceleaşi erupţii sau implozii psihologice majore pentru cârmuirea existenţei. Când un om a intrat sub incidenţa Legii (sau, mai bine zis, a lipsei acesteia), adică a unui spirit de sacrificiu pe altarul destinului individual, se declanşează automat un principiu latent în conştiinţa umană. Acest principiu operează ca bumerang al retribuţiei. Condamnatul îşi vede, parcă pe un ecran, faptele în tuşă groasă pentru care este acuzat.

Joseph K. este un astfel de narcisist al Legii, un acuzat şi un acuzator în acelaşi timp. Un personaj a cărei conştiinţă a intrat într-un proces de transformare inversă, de implozie ce aminteşte apocalipsa personală a fiecărui om ce se condamnă pe sine. Asta încearcă să-i explice preotul, însă labirinturile spirituale prin care rătăceşte Joseph K. sunt proiecţii ale propriei minţi, ajunse într-o etapă a căutărilor sterile. Rătăcirea de adevăr este simptomatică pentru K. Găseşte foarte greu Tribunalul, i se face rău când revine pentru a-şi clarifica situaţia, ulterior i se pune în vedere că Tribunalul se află peste tot, că el, Joseph K. trăieşte deja într-un spaţiu al condamnării, în care o mie de ochi şi de guri, toate condamnate, dar „în alte cauze”, pe nivele diferite de existenţă în labirinturile ce ascund Legea, îi decid inexorabil soarta. Scena finală este o scenă a renunţării. Fereastra care se închide este un alt scut al Legii pentru care, culmea, personajul a fost chemat în lume, dar pe care nu a înţeles-o în toate implicaţiile sale. Tragismul lui Joseph K. este existenţa în sine, dublată de conştiinţa difuză a acestei existenţe, şi de năzuinţa spre ceva intangibil. Tragismul lui Joseph K. se aseamănă, într-o cuvenită măsură, cu tragismul lui Făt-Frumos din basmul atemporal Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.